În ultimele două decenii, mediul de afaceri internațional s-a schimbat dramatic ca urmare a globalizării. Miliarde de oameni au ieșit din sărăcie, rolul femeilor este mai recunoscut și pertinent în transformarea societății, iar accesul la educație au fost îmbunătățit. Venitul per adult în economiile emergente a crescut relativ ușor și un număr din ce în ce mai mare de țări a organizat alegeri libere. Dar, cu toate avantajele pe care le-a adus, economiștii sunt în mare parte de acord că globalizarea a devenit contraproductivă, lovindu-se de limitele propriului succes: inegalitatea ca urmare a distribuirii inechitabile a bogăției s-a adâncit pe măsură ce resursele generate au fost în mare parte direcționate greșit. Volatilitatea pieței, instabilitatea guvernelor și factorii de decizii politice imprevizibili, proasta gestionare a banilor și multe altele au generat niveluri globale și naționale de îndatorare nemaiauzite până acum.
România nu este străină acestor trenduri. Potrivit Centrului de date privind recensământul și informațiile economice (CEIC), nivelul datoriei externe al României în noiembrie 2020 era de 143,3 miliarde USD, 50 miliarde fiind datorii publice pe termen scurt și mediu. Iar un uimitor procent de 35-40 la sută din populația României este afectat de o formă sau alta de lipsuri, sărăcie sau excluziune socială, potrivit Băncii Mondiale.
Cu un sector privat emergent și destul de fragil, cu un exod masiv al populației, al unei natalități stagnante și cu lipsa unei populații robuste din pătura socială de mijloc, aceste cifre nu sunt o surpriză.
Unele datorii sunt sănătoase dacă sunt suportate în scopuri de investiții, altele și o mare parte nu, umflând deficitul național de două ori mai mult decât anul trecut. În plus, asemenea fiecărei alte țări, România a fost luată prin surprindere și scufundată într-o incertitudine economică și mai profundă de criza sanitară provocată de pandemie. Aproximativ 36.000 de IMM-uri și-au suspendat activitatea ori și-au declarat falimentul. În plus, alte aproximativ 70.000 de companii au solicitat sprijin guvernamental, adică aproximativ 15% din numărul total de IMM-uri.
Deși legislația și finanțarea există pentru a injecta bani în companii cu dificultăți financiare, sunt și probleme. Menționez doar trei și mă refer strict la sprijinul financiar oferit în contextul OUG 130/2020.
Mai întâi, este fluxul de procesare și validare cu ritm lent, ca urmare a lipsei digitalizării. Acest lucru complică lucrurile, deoarece unele întreprinderi își pot pierde eligibilitatea dacă cererile nu le sunt procesate până la termen sau afacerea își poate închide complet ușile din cauza lipsei de lichiditate și își poate pierde statutul de persoană juridică, făcând-o neeligibilă. Mănăstire într-un picior…
Pentru lipsa automatizării există opțiuni, iar pe unele le vedem, dar trebuie să ne chiorâm bine – cum ar fi redirecționarea sau suplimentarea resurselor umane pentru a crește ritmul de procesare a cererilor sau adoptarea de ordonanțe de urgență suplimentare pentru prelungirea diferitelor termene limită, dar nu există soluții solide pentru acele afaceri care se închid în așteptarea procesării cererilor lor.
Apoi, ar fi stimulul oferit sub formă de granturi și micro-granturi ori subvenții, fie prin fonduri guvernamentale, fie prin bănci, banii provenind, în mare parte, nu din cufărul național, ci din POC 2020-2024, Planul de redresare financiară al UE și alte programe financiare ale UE.
Și, nu în ultimul rând, doar aproximativ jumătate dintre acestea sunt subvenții sau granturi pentru investiții (aproximativ 550 mil. euro), orice altceva este capital de lucru, tradus – bani de pus într-un buzunar rămas gol și de mutat imediat după, de obicei pentru a acoperi obligațiile restante, cheltuieli operaționale, fără a genera în mod necesar venituri și a aduce plus valoare. Deci, o acumulare de dobândă publică.
Ca atare, cu excepția cazului în care productivitatea IMM-urilor crește peste nivelul minim total al subvențiilor în următorii doi-cinci ani (există trei tipuri de subvenții acordate companiilor în dificultate), stimulul s-ar putea traduce în anii următori în niveluri crescute de deficit – care, la sfârșitul anului 2020, era de aproximativ 9% în România, dublu față de ceea ce era în anul precedent.
În acest scenariu complex, Guvernul ar trebui să continue să inoveze în dezvoltarea sectorului privat – care generează în acest moment aproximativ 4,6 milioane de angajați și două treimi din totalul forței de muncă active – prin eliminarea multor criterii subiective de eligibilitate, prin simplificarea și digitalizarea procesului de pornire și închidere a unei afaceri (ambele încetinesc formarea de noi afaceri) și prin injectarea de ajutoare financiare în sectorul IT și digitalizare (startup-uri), în agricultură și în industria serviciilor, precum și în stimularea diasporei antreprenoriale românești de a se extinde pe piața autohtonă.
Programul de guvernare pare a fi cel mai amplu pe parte economie antreprenorială cu cele peste 30 de pagini redactate în acest sens, iar abordarea este una holistică.
Interdependența ecosistemelor care susțin circulația banilor ar putea fi văzută din perspectiva creări de sub-sisteme de microîntreprinderi și întreprinderi mici și mijlocii care să inoveze, să „greșească” și să funcționeze autonom de multe dintre marile industrii.
Dacă, de regulă, în epoca premergătoare globalizării, micii întreprinzători se formau și funcționau doar în jurul marilor industrii autohtone, fiind dependenți de acestea, globalizarea oferă o oportunitate de autonomie față de ele, adică un număr mai mare de IMM-uri se poate desprinde de monopolul de resurse ale marilor jucători și poate supraviețui oarecum autonom nu doar interdependent într-o piață globală.
Probabil că instrumentul de măsură cel mai simplu pe care l-am putea proba, căci simplu ar trebui să fie pentru cetățean, ar fi numărul de noi IMM-uri de pe piața autohtonă, în raport cu investițiile (sau lipsa investițiilor) în marile industrii. Apoi, da, monitorizarea randamentului și durata vieții entității, numărul de locuri de muncă create raportat la salariul mediu brut ar putea constitui instrumente de măsurare la fel de importante pentru a înțelege ce se va realiza în ciclul economic post-pandemie pentru a distribui mai echitabil resursele financiare în rândul păturii de mijloc și a reduce datoria externă brută.
Percepția guvernului cu privire la finanțarea IMM-urilor ar trebui să se schimbe în sensul că aceasta să susțină prioritar micro-finanțărilor, indiferent de cât de bun sau prost este gradul de finanțare pentru industria… petrolieră (de exemplu). Momentan, din păcate, instituțiile publice care ar trebui să aprobe micro-finanțări, joacă un joc ce evaluator subiectiv. Acest lucru este extrem de riscant pentru că descurajează formarea unei categorii de noi întreprinzători și încurajează munca la gri sau la negru. Ele văd un plan de afacere și tot ele îl resping. Politica fiscală va avea nevoie de predictibilitate pe termen lung, nu mediu. Reglementările trebuie să faciliteze nașterea unor astfel de hub-uri de inovație, nu să le mai pună piedici.
Nu există o soluție unică la complexitatea exacerbată de consecințele Covid în economia națională. Dar pentru a profita mai bine de avantajele globalizării, o difuzie îndrăzneață și vizionară a fondurilor într-un ecosistem neconvențional de IMM-uri s-ar putea dovedi a fi o soluție eficientă în următorii ani pentru a face față unei recesiuni sau a ieși din ea.
Implicarea atât a sectorului public, cât și a celui privat în obiective antreprenoriale agile și măsurabile, unde toate părțile interesate împărtășesc și își asumă responsabilitatea pe obiective concrete, măsurabile și cu finalitate în timp, poate fi o modalitate de a reduce deficitul național, sărăcia și datoria externă, precum și de a crea mai multe locuri de muncă noi prin IMM-uri și pentru a sprijini întemeierea unui sector privat robust care poate duce la emanciparea unei economii emergente.
Fii goarnă și distribuie conținutul de calitate!
You must be logged in to post a comment Login