Învățământul public, într-un moment de „cumpănași”, pseudo-discipline și politizare

Un articol din revista Wired sugerează că, exceptând câteva instituții de învățământ, sistemul de educație occidental a rămas înțepenit în secolul 19, (bine, secolul al XIX-lea pentru nostalgici și tradiționaliști), unde repetiția și memorarea pe de rost au fost aptitudini necesare unei piețe în proces de industrializare.

În contextul automatizării și robotizării, al globalizării accelerate, precum și al asaltului de știri false, acesta nu mai este sustenabil de decenii bune, nepregătind generațiile tinere să se adapteze la o economie de piață în care conceptul de VNCA (volatil, nepredictibil, complex și ambiguu) este o realitate ce creează dezechilibre financiare și sociale enorme. Beneficiarilor trebuie să li predea de către și după modele care sprijină un sistem de valori ce încurajează gândirea critică. Aceștia au nevoie să știe că opiniile lor sunt luate în considerare mai presus decât parcurgerea unei programe de învățământ, să se implice în proiecte care pot ajuta concret în deciziile personale.

Gradul de adaptabilitate al cadrului didactic din învățământul public este unul scăzut.

Există profesori extrem de capabili și cu suficiente resurse emoționale, dar care fie nu au inițiativă managerială, fie nu dispun de pârghiile necesare, fie cadrul legal îi sperie, astfel încât să producă mini-reforme la nivel local și regional prin care să pună pe roate programe pilot, să-și asume rolul de descentralizatori de facto și să scoată din amorțeală vechiul modus operandi, de însușire a aptitudinilor și de integrare a elevilor și studenților pe o piață a cărei competitivitate este sufocantă.

Firește că aici sunt multe probleme, însă la nivel local, sunt prea puțini care ies din zona asta de confort și din rolul de dascăl, cărora nu le este teamă să se expună și care și își asumă un rol de formator, de coach, de mentor și care însoțesc elevul pe întregul parcurs vocațional.

La polul opus, îi avem pe cei care sunt atât de disperați încât ajută elevii să copieze la examene, pentru a nu se desființa clasa. În Statele Unite, din cauza acestor lucruri, unii dintre dascăli au mers la închisoare, unii pentru 20 de ani. Tot la polul opus sunt cei care se complac de ani buni în actul de predare și de management pedagogic, care au instaurat și au pus monopol pe o astfel de cultură în instituțiile de învățământ, fie și tacit; care abuzează de autoritate sau care nu mișcă un deget dacă nu li se indică de la centru. Un exemplu ar fi scrisoarea pe care șapte (7!) rectori din capitală au trimis-o în martie 2020 către Departamentul pentru Situații de Urgență și, apoi, către Ministerul Educației, solicitând un punct de vedere „cu privire atât la durata sistării cursurilor, cât și la data optimă de reluare a acestora” în condițiile în care, cu o zi înainte, CNSSU decisese închiderea tuturor școlilor și grădinițelor ca urmare a creșterii numărului de persoane infectate cu Covid.

Există suficient context să tragem câteva concluzii în privat despre acest caz. Una simplă și evidentă este că niciuna dintre cele șapte ditamai instituții de învățământ superior nu au mișcat până când nu li s-a spus cum. Acestora, precum și celor din învățământul primar, gimnazial și liceeal ar trebui să li se dea fie suficient spațiu de manevră autonom și nu doar pe chestiuni de urgență (oare, nu îl au?) sau astfel de conduceri să zboare dacă nu vor să-și asume inițiative sau decizii.

Cu o programă de învățământ veche (indiferent de câte manuale noi se tipăresc an de an) și o perspectivă arhaică oferită de un management și cadre didactice rezistente la schimbare, spațiile din învățământul primar, gimnazial liceal și așa mai departe nu își revendică pe deplin acea poziție de hub inovativ. Lăsăm la o parte multitudinea de lipsuri și diferențele colosale dintre resursele unei familii și unui elev din rural și ale unuia din urban sau infrastructura deficitară a dotărilor materiale ori prăpăstiile de oportunitate pe criterii interetnice. Le lăsăm pe toate la o parte și  putem totuși concluziona că, la nivel local, unitățile trebuie să aibă suficientă autonomie să se gospodărească singure, să se dea peste cap și să producă din noua generație niște mici eroi. Locul ăla, fie el școală, liceu, universitate, să devină unul dintre cadrele – pentru unii, poate singurul cadrul – în care elevii pot crea în siguranță și în care există o cultură de concurență academică sănătoasă.

Am căutat sincer să identific în media astfel de exemple de unități de învățământ sau cadre didactice din sistemul public. Exemplele sunt greu de găsit. Dar, dacă există, cu atât mai mult avem o dublă problemă, căci asta înseamnă ele nu sunt promovate. Dintre toate domeniile de guvernare, educația trebuie depolitizată, începând cu ministerul și încheind cu managerii, directorii de școli sau și de inspectorate. Tehnocrația în guvernarea și administrarea educației trebuie să fie totală, nenegociabilă și ireversibilă. Punct!

Competențe asimilate practic, nu (doar) teoretic

Ce scriu mai jos, nu am produs eu, ci sunt câteva dintre schimbările pe care societatea civilă, pleiadele de organizații și de reforme le-au produs în ultimii ani, multe dintre ele regăsindu-le și în programul de guvernare și în România educată – asta, dacă vreți un alt reper. Ele sunt bune și, în teorie, sunt în implementare în unele zone din țară, însă, fără asumare și fără suficiente resurse, nu au forța necesară să producă o ruptură de vechea abordare. Acolo unde le întâlnim, le întâlnim de regulă tot în predarea în clasă, deci tot în teorie și izolare față mediul cotidian:

• competență matematică cu rezolvarea diferitor probleme în situații reale;
• competențe tehnologice și științifice;
• competențe digitale;
• competențe sociale și civice, care fac posibil ca tinerii să se implice în viața socială și profesională, ghidându-se după valori etice, înțelegând și implicându-se în realitățile sociale, administrative, guvernamentale și politice;
• competențe antreprenoriale, sporind capacitatea beneficiarilor actului de învățământ de a transforma ideile in acțiune. De a crea, a inova, a-și asuma anumite riscuri, a planifica, a redacta și a stabili obiective și a înțelege, în funcție de ciclul de învățământ în care se află, elemente fundamentale de comerț și finanțe;
• expresivitate culturală, care să dezvolte sentimentul de apreciere față de diversitatea ideilor și creațiilor culturale de muzică, teatru, literatură, arte vizuale;
• gândire critică, inițiativă, rezolvarea problemelor, evaluarea riscurilor, luarea deciziilor si gestionarea constructiva a sentimentelor.

Avem nevoie de o schimbare de paradigmă.

Avem nevoie de cele mai neobișnuite și neîngrădite abordări în educație și de mini-revoluții, mini-reforme educaționale în fiecare parte a țării.

Avem nevoie de elevi care învață matematică și elemente de bază de administrare financiară pentru că școala lor a găsit soluții să-i scoată din bănci și să-i ducă să colaboreze cu cei care administrează bani, care aplică matematica în viața lor.

Avem nevoie de elevi care învață gramatică și literatură pentru că școala s-a gândit ca, poate, în loc să-i evalueze ca până acum, să creeze grupuri de lectură și îi încurajează să scrie, să scrie despre orice și oricum, și să își publice compunerile online sau în editoriale sau oriunde vor ei. Să-i ajute cât să nu fie luați în derâdere, dar să-i lase să scrie cum vor ei și despre ce vor ei și să le promoveze ideile.

Avem nevoie de școli care-și învață elevii limbi străine găsind soluții inovative, aducând nativi în ore, găsind fonduri pentru excursii și proiecte care să le lărgească orizontul despre limbile și culturile pe care le studiază. Să înțeleagă că sunt cetățeni globali, și că pot fi mândri și de identitatea lor, de cea națională, și cea etnică și cea europeană și globală și că le pot îmbrățișa pe toate fără conflicte între ele.

Avem nevoie de elevi și studenți care tatonează mereu cu antreprenoriatul pentru că liceul și universitatea lor refuză doar să le predea, ci dau telefoane, creează relații interinstituționale și cu domeniul public și privat, identifică soluții ca ei să facă practică pe bune, să îi ajute efectiv să creeze valoare, să monetizeze.

Avem nevoie de tineri care intră în consiliile locale și nu se sperie de adulți, care vin la guvern, care vorbesc de la tribuna parlamentului, în comisii, în comitete din școală și din afara ei și cărora nu le e teamă să pună degetul pe rană și avem nevoie ca astfel de proiecte și ca toate proiectele extracuriculare să le țină loc de evaluare.

Avem nevoie ca tineri și tinere de liceu și nu numai, băieți și fete, români, rromi, unguri, lipoveni, sași și de toate etniile posibilele din țara asta să facă front comun împotriva societății patriarhale, împotriva discursului ultranaționalist, a discriminării de orice fel, împotriva pseudo-disciplinelor, a pseudo-religiei și a religiei confesionale mascate din școli, într-o țară cu o apartenență religioasă atât de diversă.

Avem nevoie ca ei să vorbească și adulții să tacă. Ca ei să predea adulților și ca adulții să ia aminte și să legifereze avându-i pe ei ca reper.

Avem nevoie de o școală altfel 365 de zile pe an, nu doar o dată pe an.

Avem nevoie să demolăm din temelii conceptul de școală și, în același timp, să îl reclădim.

Avem nevoie de directori și profesori care să-și miște fundul și să nu lase lucrurile să fie la fel.

Avem nevoie de profesori care, în loc să predea ce e în programă în ziua x, să vină la cursuri și să se simtă inspirați și neîngrădiți să predea gândirea critică, să-i învețe sau re-învețe pe tineri cum să se ferească de Cumpănași, de prădători, de traficanți, de pseudo-modele.

Avem nevoie de profesori de sport care se dau peste cap să le creeze tuturor condiții, să le inspire sentimentul de competiție și performanță.

Avem nevoie ca centrele de sport să fie deschise școlilor care nu au infrastructură necesară. Avem nevoie de tineri care bat mingea, joacă șah sau merg la sală, care se luptă pentru sport și care fac petiție ca pe spațiul public de lângă școală să nu se construiască un bloc, ci un teren de sport sau o cantină a școlii.

Avem nevoie de școli care să-și lase porțile mereu deschise pentru orice copil.

Avem nevoie de elevi și studenți care butonează telefoanele și care creează aplicațiile de mâine.

Avem nevoie de școli care să devină laboratoare de inovare.

Avem nevoie de școli și educatori care să îmbine cu tact rigurozitatea cu generozitatea. Care fac orice să-i inspire pe elevi să nu copieze și care nu îi lasă nu copieze la teste, dar care nici nu-i lasă în urmă.

Avem nevoie de elevi care să-și ceară drepturile în clasă, să nu se lase intimidați de profesori frustrați, obosiți sau care îi hărțuiesc emoțional.

Avem nevoie de elevi și studenți care-și cer dreptul la schimbare, la o educație diferită până când obține ce li se cuvine.

Avem nevoie ca orele de cultură și artă să se țină aproape exclusiv în muzee, în teatre, la concerte, la spectacole și în cluburi de lectură și ca acestea să constituie cadrul pentru evaluarea lor.

Avem nevoie de elevi care să se dezvolte să-și înțeleagă corpul și sentimentele și să fie ghidați de oameni care nu-i manipulează și nu atentează la siguranța lor predându-le aceste lucruri.

Avem nevoie de cele mai îndrăznețe inițiative și asumări care să-i ajute pe copiii din mediile vulnerabile să-și reducă handicapul cognitiv față de cei care s-au născut în medii mai bune (programe de neuroplasticitate, le spune).

Avem nevoie ca primăriile și consiliile să-i protejeze și să-i hrănească pe cei din familiile vulnerabile și care vin nemâncați la școală (dacă vin). Să lase orgoliile și să implice agresiv societatea civilă să micșoreze hăul socioeconomic. Viitorul unui copil n-ar trebui să depindă de împrejurările în care s-a născut. Sistemul public de educație nu ar trebui să mărească diferența dintre clase. De aceea privesc cu suspiciune orice discurs, inițiativă sau program care ar amplifica și mai mult segregarea din învățământ.

Avem nevoie de învățători să devină eroii anonimi ai elevilor.

Avem nevoie ca educația să devină și să rămână o chestiune de securitate națională, iar cei care abuzează de ea sau își neglijează rolul să fie trași la răspundere și să dispară pentru totdeauna din învățământ.

Și avem nevoie de un milion de alte decizii și măsuri mici și mari și să promovăm obsesiv fiecare lucru bun pe care îl producem în educație.

Fii goarnă și distribuie conținutul de calitate!