Interviu cu prozatorul Liviu Stan: “Romanul Salamnadre este 5% – contribuție de vacarm mass-media și restul de 95% – imaginație.”

Liviu G. STAN este prozator și jurnalist (n. 8 martie, 1987, Brăila). A publicat romanele Sânge de pasăre pe haine (2014), Casele vor uita (2016), Filip Manakis: o poveste europeană (2019). Cel mai recent roman al său este Salamandre, apărut la editura Litera, 2021, în colecția Biblioteca de Proză Contemporană. Naturalețea epică și originalitatea construcției sunt două dintre calitățile prozei sale. Are și un volum de versuri Yima, (2008), dar și o bogată activitate de jurnalist cultural.

“Ieșite parcă din mantaua unui Gog contemporan, personajele din Salamandre dezvoltă psihologii care trec ușor în zona patologicului, de la chirurgul genial, dar brutal, și până la arhitectul care participă la reconstrucția unui Cotroceni fantast.” (Mihai Ene)

Cum s-a născut ideea romanului tău „Salamnadre” (Litera, BPC, 2021)?

Multe dintre situațiile din roman sunt inspirate de anumite știri din ultimii ani. Mai exact, 5% – contribuție de vacarm mass-media și restul de 95% – imaginație.

Care este tema cărții?

„Salamandre” nu are doar o singură temă. E, dacă vreți, un cocktail de subiecte: de la traficanți de organe și inundații, la algoritmi de inteligență artificială și experiențe mistice. Totul încadrat de-o intrigă ce cochetează cu distopia și romanul neo-noir.

Romanul tău aduce 4 povestiri care se întâlnesc în diverse puncte ale derulării subiectului. Care dintre ele s-a aflat mai aproape de tine, ca mod de a acționa?

Ca mod de-a acționa? Niciuna. În general, mă feresc să „oglindesc” prea multe din mine însumi în personajele pe care le creez.

Ce scriitori ai ca model?

Nu știu cu cine să încep, e o listă lungă, sunt un tip „excesiv” în privința fascinației. Voi enumera șapte, primii care-mi vin în minte: Don DeLillo, Cormac McCarthy, J.M. Coetzee, Ernesto Sabato, Doris Lessing, Robert Musil, Franz Kafka. 

În ce locuri de la Marea Neagră ți-ar plăcea să bei o cafea împreună cu unul dintre acești scriitori?

La Cetatea Caliacra. Este un loc de-o frumusețe ireală, promontoriul lui stâncos, datând din Miocenul sarmațian, subliniază atât de copleșitor grandoarea imperială a Mării Negre, încât ai senzația că Imperiul Bizantin nu s-a sfârșit.

Ce cărți despre Marea Neagră îți trec acum prin minte?

Vreo trei romane despre Ovidiu: „Dumnezeu s-a născut în exil” al lui Vintilă Horia, „Acasă între lumi” de Michael Solomon și „Ultima lume” al lui Christoph Ransmayr. Plus capodopera lui Claudio Magris – „Dunărea: o călătorie sentimentală de la izvoare la Marea Neagră”. Și studiul de antropologie istorică al lui Charles King – „Odessa: Genius and Death in a City of Dreams”.

Recomandă-ne, te rog, două-trei povestiri din volumul colectiv „Treisprezece. Proză fantastică”(Litera, BPC, 2021).

„Strada Luminii Nr. 2A” a Iuliei Micu, „Săritorul” de Tudor Ganea și povestirea „Herr” a Doinei Ruști.