Interviu cu prozatoarea Iulia Micu: “Nu mi-ar plăcea să cred că trăim nişte timpuri în care se citeşte mai puţin şi nici nu ştiu dacă m-aţi putea convinge de acest lucru.”

Interviu realizat de Alexandru Moraru

Eseistă și prozatoare, Iulia Micu (n. 1981) a studiat filologia, având un doctorat la Universitatea „Babeș-Bolyai“ despre confruntarea artistului cu moartea. Este specializată în literatură comparată și a publicat numeroase eseuri și studii în reviste românești și străine. Este autoarea volumului Thomas Mann. Istoria unei partituri literare, recompensat cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România (2007).

Cum s-a născut ideea povestirii tale din volumul colectiv „Treisprezece. Proză fantastică” (Litera, 2021)?

          A fost o perioadă în viaţa mea când luni de-a rândul nu am avut absolut niciun vis. Iar când am început din nou să visez, scenele au fost atât de intense, imaginile atât de limpezi şi totodată atât de încărcate, încât păreau foarte decise să suplinească cu prisosinţă îndelungata lor absenţă. Întâi le-am transcris fără nicio altă intenţie într-un caiet, apoi s-a întâmplat să găsesc caietul, să recitesc ce am scris acolo, şi să mi se pară că aşa ca într-un puzzle, fragmentele se reaşează, se îmbină unele cu altele, că au un fir care le uneşte…iar firul acela este chiar ideea povestirii din carte.

Ce scriitori de proză fantastică ai ca model? Ce înseamnă pentru tine literatura fantastică?

Nu m-am gândit niciodată concret la influenţa unor anumiţi autori, dar recunosc că întotdeauna mi-a plăcut să evadez din real prin lectură şi că am preferat, în acest sens, să citesc cu predilecţie literatură fantastică. Cred că fascinaţia pentru escapism a început de copil, odată cu preferinţa pentru, să spunem, genul fantasy. Am locuit multă vreme în basmele pe care le-am citit, apoi când am mai crescut, am descoperit o chestiune care mi s-a părut mult mai serioasă şi mai matură decât literatura fantasy şi anume chiar fantasticul pe care l-am găsit întâi în nuvelele eminesciene, apoi l-am descoperit pe Eliade, pe  Culianu, pe V. Voiculescu, nuvelele onirice ale lui Ţepeneag, Trenul de noapte al lui Groşan, pe Doina Ruşti, realismul magic din romanele Dianei Adamek, apoi scenele de realism magic din proza lui Bogdan Suceavă şi lista ar putea continua. De asemenea, am citit şi recitesc mereu cu plăcere povestirile lui Gogol, Hoffmann, Maupassant, Poe, Villiers de L’Isle-Adam, Hofmannsthal, Schnitzler, Papini, Bulgakov, Buzzati sau cele fantasy scrise de Caroll sau Tolkien, şi iubesc realismul magic din prozele sud-americanilor, Borges, Casares şi Silvina Ocampo. Cred că prefer literatura fantastică  pentru că, aşa cum spuneam, ea oferă posibilitatea extraordinară de a suspenda viaţa, realul. Este, practic, felul în care literatura poate demonstra sau cel puţin poate încerca să demonstreze că realitatea nu există. Îmi amintesc că în  Nopţi la Serampore, dar şi în Noaptea de Sânziene, Eliade vorbea despre greşeala de a crede că realitatea, timpul sau spaţiul există cu adevărat. În niciun caz că viaţa ar fi ireală, ci mai degrabă în sensul că viaţa e o continuă creaţie de miraje. Drept urmare, cred că fantasticul este o opţiune valabilă pentru orice om îndrăgostit cu adevărat de literatură, de ficţiuni şi de posibilitatea de a explora, de a construi lumi posibile, lumi alternative, lumi ficţionale cât mai îndepărtate de referentul lor real, în timp ce ideea că realul poate fi suspendat prin diverse mijloace este una pe cât de hipnotică şi de fascinantă, pe atât de ofertantă.

Crezi că proza scurtă este mai potrivită cu aceste timpuri, în care se citește mai puțin?

Nu mi-ar plăcea să cred că trăim nişte timpuri în care se citeşte mai puţin şi nici nu ştiu dacă m-aţi putea convinge de acest lucru deoarece mi se întâmplă foarte des să văd oameni citind, tineri citind, chiar şi în parc sau în mijloacele de transport în comun şi o altă dovadă mi se pare totuşi receptivitatea publicului la târguri şi lansări dar mai ales numeroasele bloguri de lectură. Întrebarea aceasta mi-a mai fost pusă, scriitorul Liviu G. Stan amintea undeva, una dintre afirmaţiile lui Borges cu privire la supremaţia povestirii în faţa romanului, afirmaţie care reflectă înainte de toate apartenenţa scriitorului la gruparea literară reunită în jurul revistei argentiniene « SUR » din care mai făceau parte Casares şi Silvina Ocampo, revistă care încuraja publicarea prozei scurte întâi de toate dintr-un punct de vedere strict funciar şi funcţional. Pentru că orice revistă de cultură, aş zice, se gândeşte întâi de toate la public, la cititor şi ştie foarte bine că, de multe ori, acesta preferă lecturii unui roman fragmentat, în foileton, care  îi pune la încercare orizontul de aşteptare, povestirea, a cărei acţiune e mult mai concentrată şi a cărei act scriitoricesc s-a încheiat şi, de aceea « poate fi judecată dintr-odată », zice Borges, cu alte cuvinte, katharsisul se poate produce imediat.  Proza scurtă e în general, cred, mai potrivită pentru cititorii grăbiţi, în timp ce romanul, aşa cum îl văd eu (care sunt încă tributară lecturilor moderniste) este asemeni unei catedrale, adică simfonie, construcţie, respiraţie mai amplă, şi, ca atare, e compatibil cu nişte cititori aşezaţi, perseverenţi şi cărora le face plăcere să locuiască mai mult timp într-o poveste. 

Ce cărți despre Marea Neagră îți trec acum prin minte?

Cum mi s-a întâmplat să citesc şi să studiez mai mult literatură interbelică, eroii din lecturile mele îşi fac vacanţele la Predeal, Sinaia şi la Balcic, aşa că am în minte multe fragmente care descriu diverse scene estivale, dar care se derulează, din păcate, fie într-o geografie mitică, fie în locuri aflate astăzi pe ţărmul bulgar al Mării Negre. Îmi vine în minte chiar şi o fotografie pe care am văzut-o relativ recent şi care îl înfăţişează pe scriitorul francez Paul Morand, ambasador al Franţei la Bucureşti, în halat, profitând de baie şi de soare pe ţărmul Mării Negre. Îmi amintesc de pildă că romanul Ioana al lui Anton Holban se deschide cu imaginea Balcicului şi că Mihail Sebastian scrie în Jurnal că vizitează staţiunea în două rânduri, în 1936 şi în 1939, căutând aici liniştea, şi găsind în schimb destrămarea, descompunerea, lentoarea, care îl fac să-şi regândească sensul vieţii. Sau că tânărul Eliade imaginează în Romanul adolescentului miop o pseudo-scenă wagneriană a « logodnei Niskăi cu marea » la sfârşit de vacanţă, în timp ce în Huliganii îi face pe eroii săi să asocieze momentele petrecute în vacanţă la Balcic cu agonia, pasiunea, voluptatea, cu « senzualitatea oarbă ». Ilustrat aşadar în nuanţe împrumutate din repertoriul decadentismului european, Balcicul pare să reflecte pentru scriitorii României interbelice acelaşi simptom al crizei modernităţii pe care scriitorii francezi, italieni, germani sau anglo-saxoni îl regăseau la sfârşitul secolului al XIX-lea în imaginea Veneţiei. Si tot în acelaşi perimetru, al Mării Negre, mai precis între Tuzla şi Constanţa, s-a desfăşurat o întâmplare care ar fi putut să aibă un deznodământ fatal, şi care revine obsesiv, laitmotivic aş spune, în scrierile lui Eliade, şi anume momentul când în tinereţe, scriitorul a rătăcit împreună cu alţi colegi-cercetaşi, aproape patruzeci de ore pe Marea Neagră, în furtună, pe o barcă al cărei catarg fusese rupt şi ale cărei vâsle erau ineficace. Povestită în Memorii (1907-1960), şi reluată în Oceanografie, într-un fragment despre Viaţa e vis a lui Calderon, şi din nou, în Jurnal (vol. I), într-o însemnare din 24 iulie 1959, întâmplarea va fi transpusă în ficţiune, mai întâi sub forma unei schiţe intitulată Răsărit pe mare (1927), pentru ca în final, dezbărată aproape total de contextul ei geografic şi istoric, să devină principala sursă de inspiraţie pentru nuvela fantastică Ghicitor în pietre (1959).

Dacă ai scrie o povestire localizată la țărmul mării noastre, ce locuri ai alege? Ce timp?

        Cred ca una dintre condiţii ca să pot scrie aşa ceva, ar fi să revăd, cândva, locurile de pe litoralul românesc pe care, oricât de ciudat ar părea, nu le-am mai văzut de multă vreme şi ale căror contururi au rămas schiţate sincopat în mintea mea în nuanţele palide ale unor marchize din pânză în dungi alb-verde umbrind balconul hotelului, dar şi acoperişul trenuleţului cu care traversam staţiunea, ale unor grădini de vară, cu vegetaţie abundentă peste care pluteau parfumuri puternice şi miros de ţigări fine, a nisipului amestecat cu scoici, care îmi frigea tălpile şi în care căutam cu o atenţie demnă de un arheolog fragmente mereu fascinante din scheletele calcaroase, pe care le păstram apoi ani de-a rândul şi le arătam prietenilor cu satisfacţie. În ce timp ? Păi nu spuneam mai devreme că minunăţia fantasticului constă în faptul că se raportează extrem de relativ la categoria temporală ?